Un an mai tarziu...

A doua postare din acest blog are loc, intamplator, exact un an mai tarziu fata de precedenta. pura coincidenta, se pare ca a trecut fix un an de cand nu am mai simtit ca vreau sa vorbesc dar sa nu ma auda nimeni... am recitit postarea de acum un an, parca nu-mi vine sa cred ca vorbesc de acelasi sergiu. acelasi sergiu care acum ma adora, imi spune mereu ca ma iubeste si ma tine mereu in brate. si de care sunt foarte sigura ca nu m-ar insela. sa fie oare din cauza faptului ca ne vedem doar in weekend-uri? sa fie distanta lucrul de care aveam de fapt atata nevoie in relatia noastra? sunt increzatoare ca raspunsul este da...
astazi am tipat la el. de mai multe ori. se pare ca acum eu sunt cea care ramane fara rabdare.
acum regret faptele. m-am purtat ca o vaca cu cel care mi-a luat apararea in fata propriului lui frate, si  nu doar o data. ma enerveaza iesirile astea ale mele. ma enerveaza ca ma enerveaza. sunt prea nervoasa, trebuie sa invat sa fiu mai relaxata. asta tocmai acum cand mi se parea ca am mai avansat la capitolul rabdare si calm. se pare ca m-am inselat.
dar cum naiba sa ai rabdare cand locuiesti cu alte patru persoane in casa, dintre care una te iubeste iar celelalte trei te dispretuiesc? te suporta doar prin prisma faptului ca trebuie sa te vada zi de zi si sa imparta un spatiu cu tine, dar nu vor cu nicio forma sa fie si prietenii tai. si nici macar nu isi dau interesul sa poarte o conversatie normala si serioasa cu tine. sa iti ceara opinia sincera in legatura cu orice. vai, cat m-as bucura sa vina la mine si sa imi ceara un sfat, oricat de neinsemnat ar fi...
but.... this is life. you can't have it all...

De ce un blog? Poate că așa îmi vine mai uşor să îmi scriu gândurile, mult mai uşor să le ascund... Pe hârtie întotdeauna se va găsi cineva să le citească... Acum, îmi este teamă... teamă că nu voi fi singura. Nu vreau să fie cu altcineva cînd nu este lângă mine,  nu aș suporta durerea. De ce nu am încredere deplină în el? Poate pentru că nu îmi spune 'te iubesc!' atât de des pe cât aș vrea eu să o aud, poate pentru că nu mă strânge în braţe decât când îşi dă seama că mi-a greşit cu ceva, poate pentru că nu e atent cu mine așa cum sunt eu cu el... și pentru că îi place să mintă, pentru că m-a mai minţit în trecut și cu siguranţă o va mai face. De-asta îmi este teamă în clipa asta, pentru că e departe de mine și pentru că va trebui să trăiesc cu temerile mele încă 4 zile și mi-e greu, mi-e atât de greu să mă consum în interior, e atât de greu pentru că de când suntem împreună  numai asta am reuşit să fac... Ştiu că mi-ar fi mai bine fără el, dar de unde aș putea eu să găsesc puterea de a-i spune 'adio' persoanei pe care o iubesc nespus și care, atunci când mă face fericită, sunt cu ADEVĂRAT fericită?